E doar o dornţă. Deocamdată. O mică dorinţă care nu ştiu cum să o fac să înainteze spre realitate, ori paşii îi fac apăsaţi, pumnii îi încleştez precum nu credeam niciodată că mă vor lăsa forţele, respiraţia mă sufocă mai mult decât mă curăţă. Un strigăt îmi trânteşte visul de perete şi îl încâlceşte în iluzii şi descurajări.
Rătăcesc aiurea, sau nu, fără să ştiu ce caut. Dar ştiu cum se simte, aşa că merg cu ochii închişi şi cu sufletul deschis. Adulmec aerul presărat cu nostalgie şi împuns de deznădejde rotindu-mă haotic căutând şi mai departe. Mă pierd şi pare că mă regăsesc minţindu-mă că sunt aceeaşi, negând total străinătatea ce mă cuprinde. Cum mai revin eu la suprafaţă dacă nici nu ştiu cum am ajuns aici? Instinctul mă înşeală cu neîncrederea. Simţurile m-au abandonat odată cu prima mângâiere a unei raze de soare.
