I can't change what happened

    Îmi pare rău că fac parte dintre acele persoane care trebuie să piardă pentru a ajunge să aprecieze cu adevărat ceva. Nu am realizat niciodată cât de mult mi-a plăcut insigna cu White Horse până în momentul în care am pierdut-o. Nu am fost suficient de deşteptă încât să dau la oparte perdeaua de irascibilitate pentru a aprecia un moment alături de o persoană dragă, sau mai multe. Nu am fost suficient de atentă încât să îţi răspund la salut, dar întotdeauna am reuşit să dau atenţie şuviţei de păr care stătea cu jumatate de centimetru mai ridicată decât alaltăieri, tricoului care nu se asorta cu verdele papucilor mei, calculatorului care mă ţine jumătate de oră pe aceeaşi pagină blocată, telefonului meu non-performant, i-podului care niciodată nu e destul de încăpător, nanogramelor pe care le-am pus pe mine de ieri şi până astăzi, pozelor şi comentariilor unor necunoscuţi sau colţul unghiei mele care nu este destul pătrat. Am avut mare grijă să acord atenţie cui nu merita şi să îmi permit să fiu mai naşpa cu cei pe care îi preţuiesc cu adevărat. Petrec trei ore gândindu-mă cât de mişto ar fi să mă mai lase să stau încă una în plus, iar în drum spre casă devin botoasă şi mă indispun pentru că aş mai fi vrut să mai stau zece minute. Toate astea în loc să profit de moment, să deschid ochii, să îmi prind părul în coadă, să iau alt tricou, să citesc o carte, să apreciez, să fiu realistă, să valorific timpul şi să mă maturizez.

"There's nothing like a funeral that makes you feel alive".Un soare a apus.

Lanţuri din mii de cuvinte

E doar o dornţă. Deocamdată. O mică dorinţă care nu ştiu cum să o fac să înainteze spre realitate, ori paşii îi fac apăsaţi, pumnii îi încleştez precum nu credeam niciodată că mă vor lăsa forţele, respiraţia mă sufocă mai mult decât mă curăţă. Un strigăt îmi trânteşte visul de perete şi îl încâlceşte în iluzii şi descurajări.

Rătăcesc aiurea, sau nu, fără să ştiu ce caut. Dar ştiu cum se simte, aşa că merg cu ochii închişi şi cu sufletul deschis. Adulmec aerul presărat cu nostalgie şi împuns de deznădejde rotindu-mă haotic căutând şi mai departe. Mă pierd şi pare că mă regăsesc minţindu-mă că sunt aceeaşi, negând total străinătatea ce mă cuprinde. Cum mai revin eu la suprafaţă dacă nici nu ştiu cum am ajuns aici? Instinctul mă înşeală cu neîncrederea. Simţurile m-au abandonat odată cu prima mângâiere a unei raze de soare.

Shout At The Devil

    Mă înclin în faţa Soarelui care nu se sfieşte să îşi ducă monotona activitate zilnică, mă înclin în faţa lui Lennon care a dat păcii o şansă, mă înclin în faţa lui Osbourne pentru că a avut curajul să se tatueze singur, mă înclin în faţa lui Jack White care a preluat numele soţiei. Îmi dau jos pălăria mie însămi pentru că am momente când sunt o persoană responsabilă cel puţin din anumite puncte de vedere. Ştiu să deosebesc binele de rău, am învăţat să fiu cumpătată deşi mai am de muncit asupra altor aspecte. Fruntea sus spre timpuri noi şi spre un viitor din ce în ce mai strălucit. Un viitor ce ne rezervă un tărâm al veşnicilor fericiri şi vise devenite realitate. Sus paharul pentru ziua de ieri şi pentru melodia care te face să te gândeşti la el.