duminică, 22 iunie 2014

motive? nu există.

sentimente...
dimensiunea lor e statică
cred că azi le și pot număra
dar are importanță?
se schimbă, dar din cauza mea
în șoaptele vântului,
lumina care mă minte, te minte.
se aud clipoceli suspinânde
dupa ziduri ce stau în destrămare.

te duc la o plimbare?

marți, 15 aprilie 2014

Cântec de toamnă și dor

Când zic toamnă zic sentimente, iar când dau frâu cuvintelor se naște furtuna. Și doare acest dor de haos și neliniști, căci vrei nu vrei asta prevestește furtuna. Te recunoști? Căci eu mă consider rătăcită și speriată, și nu, nu eu sunt așa, ci tu m-ai făcut așa! Mi-ai adus neliniști pe buze, am depășit un contur și am învățat un vals, repetitivitate. Încearcă să asculți post-rock și să citești asta, poate că ar avea mai mult sens.

Falling in harmony

Și nu am de gând să mă împotrivesc.
Poate dacă asculți, mă vei înțelege. Simți? Poate dacă și tu vrei închide ochii...

vineri, 28 februarie 2014

For the fallen

Soarta te ajută şi îţi dă speranţe atunci când tu nu o faci, soarta îţi pune piedici atunci când trebuie să te trezeşti la realitate. Tu decizi, căci universul tău se învârte în sensul pe care îl alegi. Eşti o planetă cu sateliţii săi care orbitează în jur, dar universul e în continuă expansiune, iar într-o buză zi nu vei mai avea pe nimeni în jur. Te poţi trezi într-o zi, singură, cu sateliţii părăsindu-ţi orbita. Dar să nu uiţi, tu poţi fi tot ceea ce vrei, poţi fi Marte, Soarele, un nou Pământ, sau chiar şi Pluto.

joi, 30 ianuarie 2014

Da-mi tu un titlu..

Faptul ca se intampla din nou nu trebuie decat sa ma faca mai puternica. De data asta ploaia rece ma face sa ma baricadez in casa, sa imi pun castile si sa caut bine-ascuna putere, sa inchid ochii iar pe cand ii voi deschide voi renaste. Totul va fi proaspat, optimismul crud si zambetul sincer ma va invalui, poate chiar si ignoranta, caci ea te protejeaza de tot ce inseamna realitate. Nu stiu daca vreau sau nu sa ies din carapace inca. Ploaia de azi  nu e primitoare, aduce bolovani.

marți, 7 ianuarie 2014

Discuția de sub ploaia de stele

-fragment-
Nu era o zi ca oricare alta, era seară și era sfâșietoare în felul ei.  Cel puțin așa se vedea prin ochii mei. Era seara în care mi-a promis că mă duce la locul nostru. M-a târât, ca de obicei. Mă cunoștea atât de bine... simțea și el că nu am chef de vorbă și nu mă trăgea nici el prea mult de limbă. Știa că a mai dat-o în bară cu mine... Ne-am dus într-un fel de loc al copilariei noastre, lângă o casă ce stătea în destrămare. Casă ce obișnuia să aparțină bunicii lui, casă ce o vizitam des și cu același zâmbet entuziast pe buze. Același zâmbet care se chinuia să iasă chiar acum pe chipul meu încruntat. Am petrecut ceva timp pe acolo stundiind locul. Căutam singurătate, căutam să nu ne invadeze nimeni.
S-a așezat pe jos, prijinindu-se cu spatele de un gard de beton , iar eu m-am întins pe asflatul rece și murdar, lăsându-mi capul în poala lui. Cu capul lăsat pe spate, privea cerul, eu priveam bărbia lui ușor ascuțită. Se juca cu mâinile mele. Îi plăcea la nebunie să îmi studieze mâna, degetele, să ofteze adânc de fiecare dată cănd descoperea unghiile mele roase, știa că mă scoate din minți, dar azi nu a insistat. Simțeam distanța lui, de data asta nu eram doar eu plecată, eram amândoi.

Doar sunete grave, doar gânduri întunecate și nebuloasa din jurul nostru. Ăsta era gustul acele seri de august. Totul, simțeam aceeași apăsare și totul era uniform, totul se potrivea, și sunetele nopții făceau parte din decor. Atâtea luminițe, atâția care se plimbau, atât de mult aer greu... tot atât de mulți bolovani în piept. Era haosul meu, al nostru și frumusețea lui se declanșa.

Cerul era pe-a locuri noros, dar era îndeajuns pentru ca Perside să răsară. Radiantul lor stă în preajma constelanției nordice care le boteaza, Perseus. Mi-a plăcut mereu jocul ăsta imaginativ. Îmi imaginam chipul tânărului războinic, o vedeam pe Mirfak, pe Algol cum amândouă licăreau, vedeam capul Meduzei în mâna lui Perseus, o observam si pe frumoasa Cassiopeiae cum privea de sus, împietrită, recunoscătoare, condamnată să înconjoare polul celestial, condamnată pentru vanitatea ei... iar mai la stânga, veghea Cepheus, iubitul rege al Etiopiei, îi vedeam coroana, îi vedeam mâhnirea, îl compătimeam și uram în același timp. Un rege moale, lipsit de autoritate. Tragic.

-Pe mine nimeni nu mă va călca în picioare! El zâmbește și mă mângâie pe creștet.  Părea amuzat de ambiția mea, dar nu urma să încerc să îl conving, nu diseară. Diseară nu eu sunt cea de sub lumina reflectoarelor.


Număr ore, și atât. Număr fazele evolutive și nu înregistrez progrese, blocaje în schimb, mult prea multe. Joaca asta nu priește, regulile sunt prea stricte pentru leapșa. Noi vrem mai multă libertate. Noi vrem multe, dar noi nu știm la ce ne folosesc de drept. Noi vrem doar să avem, chit că nu știm unde să îl punem. În afară de piept –acolo se aduna bolovanii. Mi-aș dori din suflet să știu că poți măsura greutatea bolovanilor mei! Să trăiești o zi în corpul meu muribund, să fii oaspetele măcar. Ai putea număra lacrimile, suspinele? Sau ai trece pe lângă tot, ți-ai vedea de drum? Sau, ai căuta o altă cale? Mi-aș dori un răspuns, dar din păcate asta e consecința monologului. Chiar și așa, privindu-i chipul ma cuprinde o oarecare fărâmă de siguranță. Poate că era greșit să mă atașez așa de el. L-aș răni atât de ușor chiar și fără să vreau...