Brass is to blame

the ocean would be jelous
and we could not be seen
the depth of fear berayed us
the lied we're told, serene

for i shal hold forevermore
this tiny shallow hope of mine
the light you held before my door
the thought that raised me to could nine

48V

De nenumărate ori mi s-a spus că sunt prea copilă. Dar m-a ajuns din urmă perioada recoltării. Iată-mă privind spre tine cu zâmbrtul pe buze, înapoi cu lacrimi în ochi şi cu altele mai grele către viitor. Nedumerită sunt eu când privesc sper mine însămi căci cunosc povestea şi cunosc durerea din privire şi din gesturi citesc frică, iar către ce întuneric mă îndrept, naiba ştie cum voi sfârşi. Ce vreau îmi este necunoscut precum propriul gând.

Nimic nu e mai greu decât apăsarea gândurilor tale. Deseori atât de grele, încât te împing în nostalgia aceea de care tu încerci să fugi, pentru că dacă te lași păgubaș, uiți de muzica veselă din jur și ajungi în contrastul negativ. El e de vină atunci când zâmbetul își ia timp liber de la buzele tale și când ochii tăi nu mai știu să râdă.

Iată-mă

Într-o cutie mică stă pitit sufleţelul meu, tânjind după protecţie şi după siguranţă. Îmi plac singurătatea şi compania oamenilor în egală măsură. Îmi plac momentele când mă simt pusă pe rug, recunosc, am moduri diferite de a-mi arăta aprecierea, dar nu scrie nicăieri că e greşit. Ba, din contră, în cartea mea, scrie foarte clar, aici e loc de de-toate! Revenind — îmi place să simt că trăiesc, sentimentele şi gaura din piept trebuie şi ele întreţinute. Îmi place să fiu copil, dar nu îmi place lupta asta complicată. Vezi tu, e un dualism continuu care se petrece aici, tragedia începe în momentul în care totul îmi scapă din mână. Zic tragedie, adânc, forţat poate, dar vezi tu, mie îmi place să fiu ironică, să abuzez de sensuri denotative, îmi place să mă joc. Cum spuneam, copil... Şi dacă mă cunoşti, vei observa că poate îţi fur cuvinte, şi nu o fac intenţinat. Vreau, nu vreau, totalitatea factorilor care o constituie pe Andrada, au la temelie o solidă cărămidă clădită nu ce am învăţat de la toată lumea din viaţa mea. Cunoaşte-mi cuvintele, şi vei cunoaşte cuvintele nenumărator oameni. Fie ei înţelepţi sau în cale afară de deştepţi sau pur şi simplu rataţi. Şi jocul nu se opreşte nicigând, o altă tragedie. Darul meu e de a mă plasa în mijlocul unui labitint. Vei vedea, te voi trage la un moment dat şi pe tine, nu cu răutate, bineînţeles, cu bună intenţie veşnic. Nu găsesc, şi nici nu cred că voi gusta prea curând, gustul acela amar, persuasiv al parşivităţii, al teribilismului. Aici regulile zic că nu e bine. Ele sunt demne de respectat. Ele s-au clădit pe seama suferinţei, în urma tragediilor, rezultând principii. Zona aceea mlăştinoasă, căci bine îi cunoaştem latura întunecată pe unde poposim în gânduri ce stau în destrămare. Nu ne place, dar o vizităm. Acolo e colţişorul tău întunecat. Acolo cazi când te îndepărtezi prea mult şi nu e urmă de ţărm în jurul tău. Acolo te înneci, acolo moare o parte din tine şi acolo va rămâne o cărămidă de-a ta.

Nostalgia

Număr ore, și atât. Număr fazele evolutive și nu înregistrez progrese, blocaje în schimb, mult prea multe. Joaca asta nu priește, regulile sunt prea stricte pentru leapșa. Noi vrem mai multă libertate. Noi vrem multe, dar noi nu știm la ce ne folosesc de drept. Noi vrem doar să avem, chit că nu știm unde să îl punem. În afară de piept –acolo se aduna bolovanii. Mi-aș dori din suflet să știu că poți măsura greutatea bolovanilor mei! Să trăiești o zi în corpul meu muribund, să fii oaspetele măcar. Ai putea număra lacrimile, suspinele? Sau ai trece pe lângă tot, ți-ai vedea de drum? Sau, ai căuta o altă cale? Mi-aș dori un răspuns, dar din păcate asta e consecința monologului. Vezi tu, totul e retoric.

Hai să nu vorbim despre asta

Desenează-mi aripi și păcălește-mă că pot să zbor,

Adună starea asta și prefă-te că nu ești apăsat de dor.

Apleacă-te spre vise, inclină-te la nori

Cădea-ve in prăpăstii de zeci de mii de ori

Și nu vei vrea să vezi, și îl vei ignora

Sub glasu-nbărbătării cedează viața ta

Alerg, respire, cedez, inspire și iar expir

Un iz de toamnă rece, un dulce elixir

Pășesc cu sânge rece, că nici nu știu altfel

De zeci de mii de ani, prăpăstiile-s la fel

Dar vreau să stai aici, să nu mai vreau să zbor

Prin încercări barbare eu visul mi-l omor.

Thin air

- Nu prea știu cum ar trebui să reacționeze o minte atât de înnorată .Ce are voie să zică, ce are voie să gândească, cum are voie să privească și către cine. De ce se crede că -trebuie- să existe limite? De fapt, pe cine fac limitele să se simtă mai bine? Atâta timp cât îmi tai din respirație, ori aerul e tăios, înnecăcios, murdar!
- Pune-ți problema așa: ce te face fericită?
- Pff... și la ce bun?! Mă strofoc să îmi ascund temerile, izbucnirile, atâta reținere din atât de multe părți.
- Prea multă ambiguitate... respiră!
- Dar nu pot, nu vezi? Nu se citește agonia din privirea mea? Nesiguranța pașilor mei? Doare, doare să respir!
- Copil mic și inocent, cazi și lovește-te! Cazi și lasă-te afundat în ceață! Afundă-te în necunoscut și lasă-te purtată dincolo de granițele ălea de care tot vorbești, afundă-te și pierde-te, pierde-te atât de tare încât să te pierzi cu tot cu fire, cu tot cu sentimente. Nu contează cine-ți va fi aproape, cine te va ridica, eu am încredere că vei reuși de unul singur, copil frumos, lumea e a ta. Profită!

profită...

All is dream and everything is real!

"It's not what happens to you that counts, but how you handle it. It's not how far you fall, but how well you bounce."

~

E doar un alt joc. Noi reguli. Un joc intr-un joc mai mare. Trepte in plus. Trepte, piept sfasiat si rugina. E aer pur de dimineata, mai ales inainte de rasarit. Sunt salturi mari precum valuri si sunt setimente curgatoare si sunt prapastii adanci si grii. Si sunt departari albastre de speranta si sunt vise care s-au himerizat. E sunet de vioara si miros de albastrele. E ceata si pielea de gaina. E ras, sunt chicoteli si nopti nedormite. E dor si e intuneric in noapte pentru ca Luna nu mai face fata. Sunt constelatii nedescoperite si sunt frumoase. Vrei sa calatorim impreuna cativa ani lumina pana ne plictisim?

Les regrets

Azi e dimineata. Nu doar acum, ci toate cele 24 de ore. E dimineata pentru ca totul sta in loc si soarele nu mi-a adus astazi niciun nou inceput. Aerul diminetii e la fel de greoi precum bolovanul din pieptul meu. Astazi beau regretele de dimineata cu cubulete de nostalgie. Astazi nu se bea cafea, nu se simte nicio raza de soare, nu se aude blues sau jazz sau post-rock. Astazi este ziua ecoului. Astazi in loc de seriale sau filme siropoase se difuzeaza zilele de ieri. Astazi ma incurajez singura. Astazi sunt cea mai buna prietena a mea.

p.s. m-am tinut de cuvant

Copaci de sticla

De cele mai multe ori sunt mandra de principiile mele si de felul in care lumea se vede prin ochii mei caprui. De cele mai multe ori as vrea sa stiu la ce se gandeste lumea si stiu ca sunt sadica, dar am o obsesie pentru adevar. Si pentru cafea. O tot lungesc pana nu se mai poate cu vopsitul asta, dar are radacini mult mai adanci intreaga povestioara.
Ma simt invaluita de solitudine si nu e tocmai ceea ce caut. Ma tolanesc in muzica. Nu cred ca am mai dansata atat de mult in public vreodata. Mi-am dat desteptarea, mi-am baut cafeaua si urmeaza sa ma apuc de treaba. Si de data asta nu mai vreau stangacie. Am zis!


Data viitoare cand ne citim voi fi roscata!.. am zis!


(sa-mi fie cu iertare, dar laptoul asta nu vrea cu diacritice)