duminică, 22 iunie 2014

motive? nu există.

sentimente...
dimensiunea lor e statică
cred că azi le și pot număra
dar are importanță?
se schimbă, dar din cauza mea
în șoaptele vântului,
lumina care mă minte, te minte.
se aud clipoceli suspinânde
dupa ziduri ce stau în destrămare.

te duc la o plimbare?

marți, 15 aprilie 2014

Cântec de toamnă și dor

Când zic toamnă zic sentimente, iar când dau frâu cuvintelor se naște furtuna. Și doare acest dor de haos și neliniști, căci vrei nu vrei asta prevestește furtuna. Te recunoști? Căci eu mă consider rătăcită și speriată, și nu, nu eu sunt așa, ci tu m-ai făcut așa! Mi-ai adus neliniști pe buze, am depășit un contur și am învățat un vals, repetitivitate. Încearcă să asculți post-rock și să citești asta, poate că ar avea mai mult sens.

Falling in harmony

Și nu am de gând să mă împotrivesc.
Poate dacă asculți, mă vei înțelege. Simți? Poate dacă și tu vrei închide ochii...

vineri, 28 februarie 2014

For the fallen

Soarta te ajută şi îţi dă speranţe atunci când tu nu o faci, soarta îţi pune piedici atunci când trebuie să te trezeşti la realitate. Tu decizi, căci universul tău se învârte în sensul pe care îl alegi. Eşti o planetă cu sateliţii săi care orbitează în jur, dar universul e în continuă expansiune, iar într-o buză zi nu vei mai avea pe nimeni în jur. Te poţi trezi într-o zi, singură, cu sateliţii părăsindu-ţi orbita. Dar să nu uiţi, tu poţi fi tot ceea ce vrei, poţi fi Marte, Soarele, un nou Pământ, sau chiar şi Pluto.

joi, 30 ianuarie 2014

Da-mi tu un titlu..

Faptul ca se intampla din nou nu trebuie decat sa ma faca mai puternica. De data asta ploaia rece ma face sa ma baricadez in casa, sa imi pun castile si sa caut bine-ascuna putere, sa inchid ochii iar pe cand ii voi deschide voi renaste. Totul va fi proaspat, optimismul crud si zambetul sincer ma va invalui, poate chiar si ignoranta, caci ea te protejeaza de tot ce inseamna realitate. Nu stiu daca vreau sau nu sa ies din carapace inca. Ploaia de azi  nu e primitoare, aduce bolovani.

marți, 7 ianuarie 2014

Discuția de sub ploaia de stele

-fragment-
Nu era o zi ca oricare alta, era seară și era sfâșietoare în felul ei.  Cel puțin așa se vedea prin ochii mei. Era seara în care mi-a promis că mă duce la locul nostru. M-a târât, ca de obicei. Mă cunoștea atât de bine... simțea și el că nu am chef de vorbă și nu mă trăgea nici el prea mult de limbă. Știa că a mai dat-o în bară cu mine... Ne-am dus într-un fel de loc al copilariei noastre, lângă o casă ce stătea în destrămare. Casă ce obișnuia să aparțină bunicii lui, casă ce o vizitam des și cu același zâmbet entuziast pe buze. Același zâmbet care se chinuia să iasă chiar acum pe chipul meu încruntat. Am petrecut ceva timp pe acolo stundiind locul. Căutam singurătate, căutam să nu ne invadeze nimeni.
S-a așezat pe jos, prijinindu-se cu spatele de un gard de beton , iar eu m-am întins pe asflatul rece și murdar, lăsându-mi capul în poala lui. Cu capul lăsat pe spate, privea cerul, eu priveam bărbia lui ușor ascuțită. Se juca cu mâinile mele. Îi plăcea la nebunie să îmi studieze mâna, degetele, să ofteze adânc de fiecare dată cănd descoperea unghiile mele roase, știa că mă scoate din minți, dar azi nu a insistat. Simțeam distanța lui, de data asta nu eram doar eu plecată, eram amândoi.

Doar sunete grave, doar gânduri întunecate și nebuloasa din jurul nostru. Ăsta era gustul acele seri de august. Totul, simțeam aceeași apăsare și totul era uniform, totul se potrivea, și sunetele nopții făceau parte din decor. Atâtea luminițe, atâția care se plimbau, atât de mult aer greu... tot atât de mulți bolovani în piept. Era haosul meu, al nostru și frumusețea lui se declanșa.

Cerul era pe-a locuri noros, dar era îndeajuns pentru ca Perside să răsară. Radiantul lor stă în preajma constelanției nordice care le boteaza, Perseus. Mi-a plăcut mereu jocul ăsta imaginativ. Îmi imaginam chipul tânărului războinic, o vedeam pe Mirfak, pe Algol cum amândouă licăreau, vedeam capul Meduzei în mâna lui Perseus, o observam si pe frumoasa Cassiopeiae cum privea de sus, împietrită, recunoscătoare, condamnată să înconjoare polul celestial, condamnată pentru vanitatea ei... iar mai la stânga, veghea Cepheus, iubitul rege al Etiopiei, îi vedeam coroana, îi vedeam mâhnirea, îl compătimeam și uram în același timp. Un rege moale, lipsit de autoritate. Tragic.

-Pe mine nimeni nu mă va călca în picioare! El zâmbește și mă mângâie pe creștet.  Părea amuzat de ambiția mea, dar nu urma să încerc să îl conving, nu diseară. Diseară nu eu sunt cea de sub lumina reflectoarelor.


Număr ore, și atât. Număr fazele evolutive și nu înregistrez progrese, blocaje în schimb, mult prea multe. Joaca asta nu priește, regulile sunt prea stricte pentru leapșa. Noi vrem mai multă libertate. Noi vrem multe, dar noi nu știm la ce ne folosesc de drept. Noi vrem doar să avem, chit că nu știm unde să îl punem. În afară de piept –acolo se aduna bolovanii. Mi-aș dori din suflet să știu că poți măsura greutatea bolovanilor mei! Să trăiești o zi în corpul meu muribund, să fii oaspetele măcar. Ai putea număra lacrimile, suspinele? Sau ai trece pe lângă tot, ți-ai vedea de drum? Sau, ai căuta o altă cale? Mi-aș dori un răspuns, dar din păcate asta e consecința monologului. Chiar și așa, privindu-i chipul ma cuprinde o oarecare fărâmă de siguranță. Poate că era greșit să mă atașez așa de el. L-aș răni atât de ușor chiar și fără să vreau...

luni, 16 decembrie 2013

Brass is to blame

the ocean would be jelous
and we could not be seen
the depth of fear berayed us
the lied we're told, serene

for i shal hold forevermore
this tiny shallow hope of mine
the light you held before my door
the thought that raised me to could nine

marți, 3 decembrie 2013

48V

De nenumărate ori mi s-a spus că sunt prea copilă. Dar m-a ajuns din urmă perioada recoltării. Iată-mă privind spre tine cu zâmbrtul pe buze, înapoi cu lacrimi în ochi şi cu altele mai grele către viitor. Nedumerită sunt eu când privesc sper mine însămi căci cunosc povestea şi cunosc durerea din privire şi din gesturi citesc frică, iar către ce întuneric mă îndrept, naiba ştie cum voi sfârşi. Ce vreau îmi este necunoscut precum propriul gând.
Nimic nu e mai greu decât apăsarea gândurilor tale. Deseori atât de grele, încât te împing în nostalgia aceea de care tu încerci să fugi, pentru că dacă te lași păgubaș, uiți de muzica veselă din jur și ajungi în contrastul negativ. El e de vină atunci când zâmbetul își ia timp liber de la buzele tale și când ochii tăi nu mai știu să râdă.

marți, 5 noiembrie 2013

Iată-mă

Într-o cutie mică stă pitit sufleţelul meu, tânjind după protecţie şi după siguranţă. Îmi plac singurătatea şi compania oamenilor în egală măsură. Îmi plac momentele când mă simt pusă pe rug, recunosc, am moduri diferite de a-mi arăta aprecierea, dar nu scrie nicăieri că e greşit. Ba, din contră, în cartea mea, scrie foarte clar, aici e loc de de-toate! Revenind — îmi place să simt că trăiesc, sentimentele şi gaura din piept trebuie şi ele întreţinute. Îmi place să fiu copil, dar nu îmi place lupta asta complicată. Vezi tu, e un dualism continuu care se petrece aici, tragedia începe în momentul în care totul îmi scapă din mână. Zic tragedie, adânc, forţat poate, dar vezi tu, mie îmi place să fiu ironică, să abuzez de sensuri denotative, îmi place să mă joc. Cum spuneam, copil... Şi dacă mă cunoşti, vei observa că poate îţi fur cuvinte, şi nu o fac intenţinat. Vreau, nu vreau, totalitatea factorilor care o constituie pe Andrada, au la temelie o solidă cărămidă clădită nu ce am învăţat de la toată lumea din viaţa mea. Cunoaşte-mi cuvintele, şi vei cunoaşte cuvintele nenumărator oameni. Fie ei înţelepţi sau în cale afară de deştepţi sau pur şi simplu rataţi. Şi jocul nu se opreşte nicigând, o altă tragedie. Darul meu e de a mă plasa în mijlocul unui labitint. Vei vedea, te voi trage la un moment dat şi pe tine, nu cu răutate, bineînţeles, cu bună intenţie veşnic. Nu găsesc, şi nici nu cred că voi gusta prea curând, gustul acela amar, persuasiv al parşivităţii, al teribilismului. Aici regulile zic că nu e bine. Ele sunt demne de respectat. Ele s-au clădit pe seama suferinţei, în urma tragediilor, rezultând principii. Zona aceea mlăştinoasă, căci bine îi cunoaştem latura întunecată pe unde poposim în gânduri ce stau în destrămare. Nu ne place, dar o vizităm. Acolo e colţişorul tău întunecat. Acolo cazi când te îndepărtezi prea mult şi nu e urmă de ţărm în jurul tău. Acolo te înneci, acolo moare o parte din tine şi acolo va rămâne o cărămidă de-a ta.

duminică, 27 octombrie 2013

Nostalgia

Număr ore, și atât. Număr fazele evolutive și nu înregistrez progrese, blocaje în schimb, mult prea multe. Joaca asta nu priește, regulile sunt prea stricte pentru leapșa. Noi vrem mai multă libertate. Noi vrem multe, dar noi nu știm la ce ne folosesc de drept. Noi vrem doar să avem, chit că nu știm unde să îl punem. În afară de piept –acolo se aduna bolovanii. Mi-aș dori din suflet să știu că poți măsura greutatea bolovanilor mei! Să trăiești o zi în corpul meu muribund, să fii oaspetele măcar. Ai putea număra lacrimile, suspinele? Sau ai trece pe lângă tot, ți-ai vedea de drum? Sau, ai căuta o altă cale? Mi-aș dori un răspuns, dar din păcate asta e consecința monologului. Vezi tu, totul e retoric.

joi, 17 octombrie 2013

Hai să nu vorbim despre asta

Desenează-mi aripi și păcălește-mă că pot să zbor,
Adună starea asta și prefă-te că nu ești apăsat de dor.

Apleacă-te spre vise, inclină-te la nori
Cădea-ve in prăpăstii de zeci de mii de ori

Și nu vei vrea să vezi, și îl vei ignora
Sub glasu-nbărbătării cedează viața ta

Alerg, respire, cedez, inspire și iar expir
Un iz de toamnă rece, un dulce elixir

Pășesc cu sânge rece, că nici nu știu altfel
De zeci de mii de ani, prăpăstiile-s la fel

Dar vreau să stai aici, să nu mai vreau să zbor

Prin încercări barbare eu visul mi-l omor.