Îmi pare rău că fac parte dintre acele persoane care trebuie să piardă pentru a ajunge să aprecieze cu adevărat ceva. Nu am realizat niciodată cât de mult mi-a plăcut insigna cu White Horse până în momentul în care am pierdut-o. Nu am fost suficient de deşteptă încât să dau la oparte perdeaua de irascibilitate pentru a aprecia un moment alături de o persoană dragă, sau mai multe. Nu am fost suficient de atentă încât să îţi răspund la salut, dar întotdeauna am reuşit să dau atenţie şuviţei de păr care stătea cu jumatate de centimetru mai ridicată decât alaltăieri, tricoului care nu se asorta cu verdele papucilor mei, calculatorului care mă ţine jumătate de oră pe aceeaşi pagină blocată, telefonului meu non-performant, i-podului care niciodată nu e destul de încăpător, nanogramelor pe care le-am pus pe mine de ieri şi până astăzi, pozelor şi comentariilor unor necunoscuţi sau colţul unghiei mele care nu este destul pătrat. Am avut mare grijă să acord atenţie cui nu merita şi să îmi permit să fiu mai naşpa cu cei pe care îi preţuiesc cu adevărat. Petrec trei ore gândindu-mă cât de mişto ar fi să mă mai lase să stau încă una în plus, iar în drum spre casă devin botoasă şi mă indispun pentru că aş mai fi vrut să mai stau zece minute. Toate astea în loc să profit de moment, să deschid ochii, să îmi prind părul în coadă, să iau alt tricou, să citesc o carte, să apreciez, să fiu realistă, să valorific timpul şi să mă maturizez.
"There's nothing like a funeral that makes you feel alive".Un soare a apus.
