De nenumărate ori mi s-a spus că sunt prea copilă. Dar m-a ajuns din urmă perioada recoltării. Iată-mă privind spre tine cu zâmbrtul pe buze, înapoi cu lacrimi în ochi şi cu altele mai grele către viitor. Nedumerită sunt eu când privesc sper mine însămi căci cunosc povestea şi cunosc durerea din privire şi din gesturi citesc frică, iar către ce întuneric mă îndrept, naiba ştie cum voi sfârşi. Ce vreau îmi este necunoscut precum propriul gând.
Nimic nu e mai greu decât apăsarea gândurilor tale. Deseori atât de grele, încât te împing în nostalgia aceea de care tu încerci să fugi, pentru că dacă te lași păgubaș, uiți de muzica veselă din jur și ajungi în contrastul negativ. El e de vină atunci când zâmbetul își ia timp liber de la buzele tale și când ochii tăi nu mai știu să râdă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu