marți, 5 noiembrie 2013

Iată-mă

Într-o cutie mică stă pitit sufleţelul meu, tânjind după protecţie şi după siguranţă. Îmi plac singurătatea şi compania oamenilor în egală măsură. Îmi plac momentele când mă simt pusă pe rug, recunosc, am moduri diferite de a-mi arăta aprecierea, dar nu scrie nicăieri că e greşit. Ba, din contră, în cartea mea, scrie foarte clar, aici e loc de de-toate! Revenind — îmi place să simt că trăiesc, sentimentele şi gaura din piept trebuie şi ele întreţinute. Îmi place să fiu copil, dar nu îmi place lupta asta complicată. Vezi tu, e un dualism continuu care se petrece aici, tragedia începe în momentul în care totul îmi scapă din mână. Zic tragedie, adânc, forţat poate, dar vezi tu, mie îmi place să fiu ironică, să abuzez de sensuri denotative, îmi place să mă joc. Cum spuneam, copil... Şi dacă mă cunoşti, vei observa că poate îţi fur cuvinte, şi nu o fac intenţinat. Vreau, nu vreau, totalitatea factorilor care o constituie pe Andrada, au la temelie o solidă cărămidă clădită nu ce am învăţat de la toată lumea din viaţa mea. Cunoaşte-mi cuvintele, şi vei cunoaşte cuvintele nenumărator oameni. Fie ei înţelepţi sau în cale afară de deştepţi sau pur şi simplu rataţi. Şi jocul nu se opreşte nicigând, o altă tragedie. Darul meu e de a mă plasa în mijlocul unui labitint. Vei vedea, te voi trage la un moment dat şi pe tine, nu cu răutate, bineînţeles, cu bună intenţie veşnic. Nu găsesc, şi nici nu cred că voi gusta prea curând, gustul acela amar, persuasiv al parşivităţii, al teribilismului. Aici regulile zic că nu e bine. Ele sunt demne de respectat. Ele s-au clădit pe seama suferinţei, în urma tragediilor, rezultând principii. Zona aceea mlăştinoasă, căci bine îi cunoaştem latura întunecată pe unde poposim în gânduri ce stau în destrămare. Nu ne place, dar o vizităm. Acolo e colţişorul tău întunecat. Acolo cazi când te îndepărtezi prea mult şi nu e urmă de ţărm în jurul tău. Acolo te înneci, acolo moare o parte din tine şi acolo va rămâne o cărămidă de-a ta.

Niciun comentariu: